Da, da... de ziua ta!

Azi e despre Jandarmeria Română, că e ziua lor.

Ei bine, ca să-l parafrazez pe Creangă, nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la Jandarmeria Română, am încă aceeași senzație de greață, de rău fizic, de reflex vomitiv oprit în ultimul moment, pe care am avut-o zi de zi, timp de peste zece ani, din clipa în care luam la pas strada Jandarmeriei, în drum spre cazarmă.

Încerc să caut amintirile frumoase, dar în afară de sunetul cătușelor strânse pe mâinile hoților prinși, nu-mi vine în minte nimic. Flagrantul îți oferă întradevăr senzații unice. Momentul acela când privești ochi în ochi fiara încolțită, adrenalina luptei, sudoarea hoțului care miroase a frică, și în final, clicurile victorioase ale cătușelor strânse până la os, nu se pot compara cu nimic. Aceste trăiri sunt singurul motiv, singura plăcere pentru care merită să rămâi în această meserie. Iar la Jandarmerie, aveam parte și de un desert secret: niciun comandant nu prinsese vreun infractor vreodată, și deveneau jalnic de speriați în nevolnicia lor. Neștiind să gestioneze astfel de situații, se temeau că hârtiile vor fi prost întocmite și că li se vor șubrezi scaunele. Nu știau ce să ordone și cum să fugă de răspundere, turbau de neputință, de frustrarea de a fi la mâna ofițerașului pe care-l disprețuiau și pe care nu pierduseră niciun prilej să-l umilească. Iar eu jubilam și-mi savuram cu răutate plăcerea de a-i vedea pe zbirii de zi cu zi atât de jalnici...

Aceste momente însă erau mult prea rare, iar în rest, realitatea era dominată de căprăria cotidiană. Se spunea că în cazarma Băneasa prostia e impregnată în pereți și că după fiecare colț de clădire te așteaptă câte o poolă sculată, iar legenda nu era deloc departe de adevăr. Condusă la vârf de ofițerii fostelor Trupe de Securitate, cu pregătire de infanteriști, instituția prelua noi și noi atribuții din spectrul ordinii publice, pe care nu era în stare să le gestioneze.

În schimb, la lăudăroșenie și fanfaronadă, Jandarmeria a excelat și încă excelează. În timp ce jandarmii transpirau pregătind tot soiul de demonstrative și ceremonialuri militare, generalii și coloneii visau să preia de la Poliție toate atribuțiile de ordine publică, după modelul francez, cu toate că nu scriseseră în viața lor nici măcar o amărâtă de amendă.

Oameni vechi, (in)competențe noi

Potrivit evoluției legislației românești, jandarmilor au început să li se ceară să constate și să sancționeze contravenții, să constate infracțiuni și să întocmească acte de constatare, în condițiile în care nimeni dintre cei cu atribuții de conducere și de formare profesională nu făcuse practic așa ceva. Experiența ofițerilor de jandarmi se limita la pregătire militară, pază, asigurare și restabilire a ordinii publice.

Gardienii publici au suferit o metamorfoză și mai dramatică, din paznici de panseluțe și coroane prin cimitire în polițiști locali. Aceștia însă, au angajat polițiști pensionari în funcțiile de conducere și de pregătire profesională, reușind astfel să-i pună pe direcție, cel puțin pe aceia dintre ei cărora potențialul intelectual le premitea acest lucru. Jandarmii însă, în trufia lor, au ales să întruchipeze proverbul cu prostul fudul, preferând să importe manuale de proceduri din Franța și să trimită formatori la pregătire în școlile Jandarmeriei Franceze, în loc să preia din expertiza colegilor polițiști autohtoni.

O altfel de Jandarmerie

În tot acest timp, în vreme ce jandarmilor din stradă li se cerea să facă ceea ce șefii habar n-aveau să-i învețe, în cazarmă prolifera un ecosistem bazat pe legături de rudenie. În cadrul acestuia, soții, surori, amante și nepoți ai ofițerilor cu funcții înalte, alcătuiesc într-o armonie familială o altfel de Jandarmerie, formată din funcționari îmbrăcați în uniforme, fără nicio legătură cu munca de jandarmi, care se îngroapă în hărtii inutile și încasează lunar aceeași soldă cu cei din stradă, deși nu stau în frig și ploaie, nu încasează pietre și flegme de la demonstranți și nu s-au întâlnit cu niciun hoț în toată cariera lor.

Toți acești pseudo-jandarmi, care poartă o uniformă cu care nu au nicio legătură, mi-au umplut azi Facebook-ul cu postări de genul „La mulți ani nouă!”, mândri nevoie mare de avansările înainte de termen și festivitățile în care și-au etalat eghileții. De aici toată greața care a generat acest articol. Și pentru că mai sunt mult prea multe de spus, cred că mă voi apuca să scriu o carte... Alo, colegii, ceva idei pentru un titlu tare?